Cel mai adesea, filmele incep cu un status quo, continua cu o perioada de haos si sfirsesc, daca nu cu acelasi status quo, cu un nou echilibru. Asta inseamna deja o poveste. Ce se intimpla insa, cind tacerea, invizibilul si posibilul tin locul unui astfel de plan, iar preliminariile nu clintesc nimic? Cind singura intriga creatoare de sens e intersectia noastra cu timpii intermediari ai povestilor altora, parteneri de scenariu pentru citeva minute? Asa arata filmele lui Josef Dabernig, artist austriac prezent la Muzeul National de Arta Contemporana din Bucuresti, cu o selectie curata de Florin Tudor. Demersul artistului se compune din fragmente de istorii tranzitorii printr-un imposibil de localizat spatial, temporal si cultural no-man´s-land. O „Lancia Thema” aluneca solitar pe o autostrada cenusie, lasind in urma periferii fantomatice si peisaje pustii. Din cind in cind, soferul opreste masina, fotografiind-o in diverse ipostaze, ca si cum ar performa un rol dintr-un scenariu prestabilit. Nu exista naratiune, ci doar planuri succesive intr-o ordine temporala fara cauzalitate; n-avem indicii de viitor, ci numai experienta bresei intr-un „loop” monoton. La fel se intimpla in „Jogging”, un alt scenariu al absurdului, in care ceea ce ar trebui sa se intimple ramine sugerat, iar intregul capata indirect sens, prin asociatii intre piesele unui puzzle cu imperfectiuni. Un barbat imbracat in trening se indreapta cu masina spre un stadion. Acelasi peisaj urban depopulat si sordid, aceeasi monotonie punctata de diverse ritmuri muzicale si de aparitia unor ciini vagabonzi. Jogging-ul nu se consuma, in fapt, niciodata, toate elementele insa au valoare de index si conduc la posibilitatea acestei ipoteze. In absenta povestii, fiecare este trimis la sine, un sine prins intr-o textura pe cit de complexa pe atit de enigmatica. Asteptari, contradictii si rupturi de ritm dau sensul cautarii, dupa cum organizeaza Dabernig miscarile camerei si interferenta noastra cu imaginea filmata. Selectia actuala cuprinde lucrari realizate intre 1996 si 2005, toate marcate de tensiunea gesturilor banale reluate obsesiv, de neputinta evenimentului si frustrarea spectatorului pasiv, constient ca rateaza sistematic orice posibilitate de a interveni. Rutina este singura deplasare in interiorul unui sistem care a abandonat lupta impotriva propriei entropii. Astfel, cum scrie Igor Zabel, „practica artistului se compune uneori ca o arheologie personala a modernitatii. Afiseaza o admiratie pentru utopic si rational, dar manifesta in acelasi timp o placere evidenta pentru disparitati si incongruente ale structurilor ideale pe care le concepe.” Distant si ironic, se poate spune ca Josef Dabernig construieste utopii ale vietii exacte, universuri mici, in miscare, din care, in mod remarcabil, nu decurge nimic.